numit și râs de pustiu, râs de deșert sau râs al stepelor

Caracal
GalerieAlți prădători
DESCRIEREA SPECIEI

Caracal , numit și râs de pustiu, râs de deșert sau râs al stepelor (lat.Caracal caracal).

Denumirea „caracal” a fost propusă de către Georges Buffon în 1761, referindu-se la denumirea caracalului în limba turcă „Karrah-kulak” sau „Kara-coulac”, ce înseamnă „urechi negre”.

CARACTERISTICI

Felis caracal a fost denumirea științifică folosită pentru caracal în anul 1776 de către Johann Christian Daniel von Schreber. În anul 1843, John Edward Gray a plasat caracalul în genul Caracal. Aceste feline sunt plasate în familia Felidae și subfamilia Felinae.

Perioadă îndelungată caracalul se atribuia râșilor (Lynx), cu care se aseamănă la aspectul exterior, însă, din cauza unor particularități genetice, el a fost separat în gen aparte. Animalul se aseamănă cu servalul african, cu care ușor se încrucișează în natură.

ASPECTUL EXTERIOR

Lungimea corpului la caracal variază între 65 și 82 cm, coada este de 25-30 cm, înălțimea — aproximativ 45 cm, masa corpului este de 11-20 kg. Urechile sunt negre la culoare și sunt înzestrate cu ciucuri de până la 5 cm la vârfuri. Labele sunt înzestrate cu păr aspru, ceea ce ușurează deplasarea animalului prin nisip.

Blana este scurtă și grosieră. Culoarea blănii amintește de puma nord-americană (Puma concolor): partea de sus de culoare brun-roșcată, cea de jos — albicioasă, cu pete negre pe părțile laterale ale botului. Foarte rar se întălnesc caracali negri — melaniști.

HABITATUL ȘI MODUL DE VIAȚĂ

Caracalul habitează savanele, stepele deșertice și poalele munților din Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, zonele aride ale Pakistanului și nord-vestul Indiei. Pe teritoriul fostei CSI este întâlnit rar.

Animalul este activ predominant noaptea, dar iarna apare si ziua. Se stabilește cu traiul în fisurile stâncilor și vizuini ale porcilor spinoși și vulpilor, care uneori sunt folosite câțiva ani la rând. Masculii ocupa teritorii cu suprafață mare, in timp ce teritoriile ocupate de femele sunt mai modeste și sunt situate la periferie.

V—NATUL ȘI HRANA

Necătând la faptul că caracalul are picioare lungi, la fel ca toate felinele el nu poate alerga mult timp, din care cauză el vânează pe furiș prin sărituri mari (până la 4,5 m în lungime). Având o viteză de reacție extraordinară și gheare retractabile foarte ascuțite, caracalul este capabil să prindă dintr-un stol zburător mai multe păsări. Cu toate acestea, hrana de bază sunt rozătoarele, iepuri de câmp, antilope mici etc. Uneori prinde arici, porci șpinoși, reptile, insecte, animale prădătoare mici (vulpi, manguste) și struți tineri. Poate ataca păsări domestice, miei și capre. Caracalul este capabil o perioadă îndelungată să trăiască fără apă, obținând lichid din prada pe care o mănâncă.

La fel ca leopardul, caracalul târâie prada omorâtă în copaci pentru a fi ascunsă de alte animale răpitoare.

REPRODUCEREA

Reproducerea are loc pe parcursul întregului an și femela poate avea până la trei parteneri. După gestație, care durează 78-81 de zile se nasc 1-6 pui, care cântăresc aproximativ 250 g. Până la vârsta de o lună, o dată în zi, femela îi transferă dintr-o vizuină în alta. La vârsta de 6 luni, tinerii caracali își părăsesc mama și se stabilesc cu traiul pe teritoriile lor. Puii devin maturi sexual la vârsta de 16-18 luni.

AMENINȚĂRI

În Africa de Sud, caracalul este destul de obișnuit și de către unii fermieri este considerat un dăunător. Există o metodă specială de vânare a caracalului: el este ademenit cu dispozitive care imită strigătul iepurelui sau șoarecelui rănit. Totodată, în Africa de Sud, caracalii sunt folosiți pentru a alunga păsările (în special bibilicile) de pe pistele aerodromurilor militare.

Subspeciile asiatice de caracal sunt mult mai rare și sunt incluse în Anexa II CITES. În general, pe lângă vânat, caracalii sunt amenințați prin distrugerea habitatului lor natural din cauza extinderii agriculturii și a deșertificării și a scăderii cantității de pradă care poate fi dobândită în habitatul lor natural.

CARACTERISTICI

În afara sezonului de împerechere, caracalii trăiesc singuri. Au teritoriile lor proprii, a căror suprafață variază între 5 km2 și 200 kmși care se pot suprapune.

Pentru a evita întâlnirile nedorite între animale, caracalii lasă semne cu mirosuri specifice. Aceste semne le indică altor animale despre sănătatea masculilor sau despre pregătirea femelelor pentru împerechere.

La fel ca toate felinele, caracalii comunică între ei prin diferite sunete.

CURIOZITĂȚI

Caracalii negri în natură se întâlnesc foarte rar. Puii negri se nasc concomitent cu puii obișnuiți, iar culoarea neagră se datorează unei mutații genetice.

Pisicile caracal nou-născuți au ochi de culoare albastră strălucitoare.

Împărații chinezi au dat caracals în dar.

În secolele al XIII-lea și al XIV-lea, hanii mongoli din Imperiul Yuan au cumpărat în mod activ caracali, tigri și gheparzi de la comercianții musulmani. Conducătorii Imperiului Ming, care a înlocuit Imperiul Yuan, au făcut același lucru.

Împărații chinezi ofereau caracali în dar.

În secolele al XIII-lea și al XIV-lea, hanii mongoli din Imperiul Yuan cumpărau activ de la comercianții musulmani caracali, tigri și gheparzi.

Caracalii sunt ușor de îmblânzit. În cele mai vechi timpuri, în unele țări asiatice cu ajutorul caracalilor îmblânziți, vânau iepuri, păuni, fazani și antilope mici. Vânătoarea cu pisici sălbatice, în special cu gheparzii, a fost foarte populară în Est, însă, din moment ce aceste animale nu erau ieftine, oamenii săraci au prins și au păstrat râsele de stepă, care erau numite „ghepard pentru săraci”. De-a lungul timpului, o astfel de vânătoare a devenit o raritate, dar pentru o vreme au uitat de domesticirea acestor pisici.

În Egiptul antic, caracalul era considerat animal sacru. Figurine de caracali păzeau mormintele faraonilor. În timpul săpăturilor, au fost găsite numeroase figurine din bronz și desene ale prădătorului și chiar animale mumificate.

PROTECȚIA

Populațiile africane de caracal sunt listate în Anexa II CITES, pe când populațiile asiatice în Anexa I CITES. În multe țări vânarea caracalului este interzisă prin legislația în vigoare. La fel caracalii se găsesc în câteva arii protejate de stat.

În Africa de Sud, caracalul este considerat a fi neamenințat cu dispariția, căci este larg răspândi.

Populația de caracal din centrul Asiei este listată ca amenințată critic.

În afară de vânat, caracalul este amenințat cu distrugerea mediului natural de viață din cauza dezvoltării agriculturii și deșertificarea, care cauzează micșorarea numărului animalelor de pradă.

ÎNTREȚINEREA ÎN CAPTIVITATE

Acest animal necesită mult spațiu amenajat cu scări, platforme, ascunzișuri, în care el să poată să alerge și să sară. Totodată voliera este necesar să fie amenajată cu spațiu încălzit pentru perioada rece a anului.

DOMESTICIREA CARACALILOR

Cu doar 10-20 de ani în urmă, caracalii se găseau doar în deșerturi, savane și grădini zoologice, dar nu și în apartamente sau cabane la țară. Mai mult, în natură, aceste pisici sunt pe cale de dispariție. Totul s-a schimbat în anii 80.

INTERACȚIUNEA CU OMUL

Caracalii pot fi ușor îmblânziți și în vremurile străvechi în Egipt, Asia, India și alte țări au fost animale de companie foarte populare. Acum, moda la întreținerea caracalilor ca animale de companie revine treptat. Această rasă de pisici nu este ieftină.

În întreținerea caracalilor ca animale de companie nu trebuie să uităm că caracalul prin natura sa este un animal răpitor. Felina nu trebuie lăsată singură cu copii mici, păsări domestice sau rozătoare.

SPERANȚA DE VIAȚĂ

Speranța de viață medie a caracalului în captivitate este de aproape 16 ani.

Galerie

Alți prădători

Serviciile grădinii zoologice

Reguli de comportament în zoo